Compartir

HORIZON LITERAR CULTURAL

REVISTA INTERNACIONAL RUMANA

 

MÓNICA GÓMEZ
(CHILE)

 

EL  TRASH U MA N TE

 

El amor aparece y se eterniza misteriosamente porque como Dios

es inmortal y trasciende a la muerte

Dicen que mi amante ha muerto.

Y lo repiten todos, hasta el médico que lo atiende, quien arriesgando su prestigio profesional ha llegado al extremo de hacerlo por escrito y en papel membretado.

Pero el asunto no es tan simple Él

(mi amante)

no ha muerto, sólo se ha convertido en un trashumante ante la búsqueda y cercanía (peligrosa cercanía) de la Muerte, denominada Pandemia 2020 y creada artificialmente en un laboratorio asiático, quien ya estaba empleando todos los métodos a su alcance para atraparlo, porque no le perdonaba que fuera un tipo sensible, saludable y humano.

El asunto es que al parecer únicamente yo me he dado cuenta de la situación, sin dejarme engañar por las apariencias, por ese hombre que quedó en la urna, que todos creen era mi amante, porque él, el auténtico

(mi amante)

en un acto inexplicable o sí muy explicable, en su partida decidió transformarse en un alma errante, y hábilmente dejó un cuerpo (débil y delgado) que cualquier neófito en la materia habría confundido como sucedió con los otros.

La cosa está así y ya, nada más ni nada menos que en su paso al viajar eterno (seguramente presionado por las circunstancias fue tan rápido en los últimos instantes, que desapareció sin darme el contacto, para que alguno de los que lo quieren bien, podamos ubicarlo.

Y esto me apena, pero lo entiendo. Debía protegerse y no había tiempo para explicaciones, en cualquier lugar podía estar la amenaza, La Muerte, agente bacteriológico, creado para exterminar a la humanidad había llegado ya al país. En una persecución rastrera acechando humanos a través de miles de kilómetros, viajando quizás en aviones y barcos, metiéndose en los bolsillos de pasajeros internacionales al pasar policías y aduanas o en un sello de los pasaportes, en fin, vaya uno a saber y mutando, siempre mutando.

Pero bueno, creo que el error de nuestro desconecte fue el haber llegado tarde esa noche, no haber partido inmediatamente que se produjo la confusión, cuando me dijeran nuestros cómplices por celular que me apurara, que no demorara más, porque él

(mi amante) estaba muriendo.

Pero a lo que no hice caso, no escuché, porque hasta tuve tiempo de un café más frío que caliente, convencida profundamente de que no era una muerte de verdad, sólo el paso a la presencia- ausencia silenciosa, donde en sueños podría visitarme todas las noches y hacer el amor sin que nadie nos sancionara o acompañarme en mis momentos de profunda y soledosa soledad cuando pensara en él y en nadie más.

Y la confusión ocurrió, y nada más por mi ahora dudosa seguridad sobre asuntos del corazón, que me decía que nadie, nadie, se va así violentamente cuando sabe que alguien lo ama, como yo lo amo. Y se me pasó. Y el sexto sentido falló y la intuición falló, porque la Muerte Pandemia 2020 se había acercado demasiado sin que nadie más que él

(mi amante)

se diera cuenta, fingiendo, simulando que no había peligro, que todo estaba bien, que no me preocupara, que la amenaza no podía con él, que aún estaba lejos, y que faltaba bastante tiempo para que los agentes bacteriológicos diseminados en el planeta lo ubicaran.

A nadie le he dicho lo que sé, e incluso me he prestado a la farsa de su sepultación, donde he simulado aceptar lo inaceptable, con lágrimas gruesas de dolor profundo e impotencia contenida. Y ni siquiera en ese momento he hablado contando la verdad (pensé en hacerlo) porque el peligro también podría estar ahí, oculto en cualquier cosa, en amigo o planta (lo creo omnipotente) y atento, no fuera que se le escapara un ser ya cercado por completo.

Y el silencio me ahoga, porque la cosa ha seguido y tengo que mantener el silencio porque sé que es mejor así, y porque también sé (sobre el asunto no hay dudas) que él

(mi amante)

se ha convertido en un trashumante inmortal, en un eterno caminante, atravesando los muros del espacio, del espacio-tiempo, del tiempo, de la sensatez, de la locura, del sueño y de la muerte.

Así, he debido seguir la rutina y ver como quien no lo quería convencida de la inexistencia de él, ha destruido sus cosas, esas que él más quería (una guedeja de cabello dorado, un poema de amor escrito en una servilleta de papel, la marca de un beso en un pañuelo bordado y fotografía juntos (de él conmigo), recuerdos que confirmaban que yo era la única mujer que había amado en su vida.

Y el tiempo pasa, el secreto entre mi amante y yo nos une cada vez más, y provoca que yo continúe el engaño ante todos, aunque solamente esté dirigido al implacable asesino invisible (a quien un poco paranoicamente ya creo ver en las manchas en la piel de los conocidos o escuchar en alguna tos insistente).

Con sorpresa (no lo esperaba tan pronto) y desde hace pocos días, han comenzado unas llamadas que se cortan al levantar el auricular, una sombra que se desliza por la noche en la oscuridad de mi hogar, el chirriar de una puerta que se cierra, luces nocturnas que entran por la ventana de mi cuarto y una casi inaudible melodía de ragaee que solía escuchar con él, con

(mi amante)

No sé si será él

aunque sí creo que es él (mi amante)

en un intento algo prematuro por estar conmigo… y que me anuncia que pronto me visitará en mis sueños y me relatará de los maravillosos mundos que ha visitado, de los océanos infinitos que ha navegado y del conocimiento que ha recibido de las estrellas de diamantes y de los seres astrales.

Y que haremos el amor todas las noches como sólo él y yo solíamos hacerlo.

Ahora y de eso estoy segura, La Muerte Pandemia 2020 y sus agentes están activos y continuaran persiguiendo humanos, probablemente hasta exterminar la mitad del planeta tierra cumpliendo la perversa misión para la que fueron creados, pero no lo podrán desaparecer a él, a

(mi amante)

porque él se ha convertido en un trashumante, un alma eternamente viajera, conocedora de la vida y de la eternidad, la que por amor o don divino ha trascendido más allá de la muerte.

_______________________

Transhumantul 

Dragostea apare și se eternizează în mod misterios fiindcă, precum Dumnezeu, este nemuritoare și trece dincolo de moarte

Se spune că amantul meu a murit. Cu toții o repetă,

până și medicul ce îl tratează, care, riscându-și prestigiul profesional, a ajuns la extrema de a o face în scris și pe hârtie oficială.

Însă treaba nu e atât de simplă.

El

(amantul meu)

nu a murit, s-a transformat doar într-un transhumant, în fața căutării și apropierii (periculoasă apropiere) de Moarte, numită Pandemia 2020 și creată în mod artificial într-un laborator asiatic, care deja se folosea de toate mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a-l prinde, căci nu-i ierta faptul că era un tip sensibil, sănătos y omenos.

Ideea este că, din câte se pare, numai eu mi-am dat seama de situație, fără să mă las păcălită de aparențe, de acel bărbat care a rămas în urnă, despre care cu toții cred că era amantul meu, pentru că el, autenticul

(amantul meu)

 

printr-un fapt inexplicabil ori, dimpotrivă, foarte explicabil, la plecarea sa a hotărât să se transforme într-un suflet rătăcitor și, în mod ingenios, a lăsat în urmă un trup (șubrezit și slab) pe care orice neofit în domeniu l-ar fi confundat, cum s-a întâmplat cu ceilalți.

Astfel stau lucrurile și punct, pur și simplu în trecerea sa către călătoria veșnică (fără îndoială presat de împrejurări) a fost atât de rapid în ultimele clipe, încât a dispărut fără să-mi lase datele de contact, pentru ca vreunul dintre cei ce-l iubim sincer, să putem da de el.

Iar aceasta mă întristează, dar îl înțeleg.

Trebuia să se protejeze și nu avea timp de explicații, oriunde se putea afla amenințarea, Moartea, agent bacteriologic, creat pentru a extermina omenirea, ajunsese deja în țară.

Într-o persecuție mișelească, pândind oameni la mii de kilometri depărtare, călătorind poate în avioane și vapoare, ascunzându-se în buzunarele pasagerilor internaționali, la trecerea de poliție și de vamă, ori la o vizare a pașapoartelor, în fine, cine mai știe, și suferind mutații, mereu mutații.

Dar mă rog, cred că greșeala nepotrivirii noastre a fost faptul că am ajuns târziu în acea seară, faptul că nu am plecat imediat a cauzat confuzia, când complicii noștri mi-au spus prin telefon să mă grăbesc, să nu mai întârzii, fiindcă el

(amantul meu) murea.

 

Dar n-am băgat în seamă, n-am ascultat, căci am avut timp până și de o cafea mai degrabă rece decât caldă, profund convinsă că nu era vorba de o moarte reală, ci doar de trecerea către prezența- absența tăcută, când în vise ar putea să mă viziteze în fiecare noapte și să facem dragoste fără ca nimeni să nu ne sancționeze sau să mă însoțească în momentele mele de singurătate absolută și pătrunzătoare, atunci când m-aș fi gândit numai și numai la el.

Iar confuzia s-a produs, și doar datorită siguranței mele, acum șovăitoare, privind chestiunile inimii, îmi spunea că nimeni, absolut nimeni nu pleacă atât de brusc, atunci când știe că cineva îl iubește, așa cum îl iubesc eu.

Și s-a întâmplat.

Și al șaselea simț a dat greș, și intuiția a dat greș, deoarece Moartea Pandemia 2020 se apropiase prea mult, fără ca nimeni altcineva decât el

(amantul meu)

să-și fi dat seama, prefăcându-se, simulând că nu exista niciun pericol, că totul era bine, că nu aveam de ce să-mi fac griji, că amenințarea nu-l putea înfrânge, că încă era departe și că mai era destul timp până ce agenții bacteriologici implantați pe planetă aveau să dea de el.

Nu i-am spus nimănui ceea ce știu, ba chiar m-am prestat la farsa înmormântării lui, unde m-am prefăcut că accept inacceptabilul, cu lacrimi adânci de durere profundă și neputință stăpânită.

Și nici măcar în acel moment nu am vorbit, dezvăluind adevărul (m-am gândit să o fac) pentru că și pericolul putea să se afle acolo, ascuns în orice lucru, într-un prieten sau într-o plantă (îl cred atotputernic) și atent, nu cumva să îi scape o ființă deja complet înconjurată.

Iar tăcerea mă sufocă, deoarece situația a continuat și trebuie să păstrez tăcerea fiindcă știu că e mai bine așa, și fiindcă știu (nu există nicio îndoială în această privință) și că el

(amantul meu)

a devenit un transhumant nemuritor, un călător etern, traversând zidurile spațiului, ale spațiului- timp, ale timpului, ale înțelepciunii, ale nebuniei, ale visului și ale morții.

Astfel, a trebuit să urmăresc rutina și să văd cum cei care nu îl iubeau, convinși de pieirea lui, i-au distrus lucrurile, cele pe care le iubea cel mai mult (o șuviță de păr auriu, o poezie de dragoste scrisă pe un șervețel de hârtie, urma unui sărut pe o batistă brodată și fotografia noastră împreună (el, alături de mine), amintiri care confirmau faptul că eu eram singura femeie pe care o iubise în viața lui.

Iar timpul trece, secretul dintre

mine și amantul meu

ne unește tot mai mult și determină ca eu să

continui înșelăciunea în fața tuturor, chiar dacă e

îndreptată doar împotriva implacabilului criminal invizibil (pe care, într-un mod cam paranoic, încep să-l văd în petele de pe pielea cunoscuților sau să-l aud în vreo tuse persistentă).

Cu uimire (nu mă așteptam atât de curând) și de puține zile, au început apeluri care se întrerup când ridic receptorul, o umbră care se strecoară noaptea prin întunecimea locuinței mele, scârțâitul unei uși care se închide, lumini nocturne care intră pe fereastra camerei mele și o aproape imperceptibilă melodie ragaee, pe care obișnuiam s-o ascult cu el, cu

(amantul meu)

Nu știu dacă o fi el deși cred că da, este el (amantul meu)

într-o încercare puțin cam prematură de a fi cu mine… și care mă anunță că în curând mă va vizita în visele mele și îmi va povesti despre extraordinarele lumi pe care le-a vizitat, despre oceanele nesfârșite pe care a navigat și despre cunoașterea pe care a dobândit-o de la stelele de diamant și despre ființele astrale.

Și că vom face dragoste în fiecare noapte, așa cum doar noi doi obișnuiam să o facem.

Acum sunt sigură și de acest lucru, Moartea Pandemia 2020 și agenții ei sunt activi și vor continua să persecute oameni, probabil până ce vor reuși să extermine jumătate din planeta Pământ, îndeplinind perversa misiune pentru care au fost creați, dar nu-l vor putea face să dispară pe el, pe (amantul meu)

căci el a devenit un transhumant, un suflet pe veci călător, cunoscător al vieții și al eternității, care din dragoste sau din har divin, a trecut dincolo de moarte.

Perfil cultural 

Mónica Gómez
Poeta, narradora y agente cultural, hizo estudios de periodismo en la Universidad de Chile, comenzó en la literatura en el Taller del escritor argentino Humberto Costantini, participó del curso de cuento fantástico de Oscar Hahn y realizó su Diplomado en la Escuela de Escritores de la Sociedad de Escritores de México.

Su escritura se identifica por la riqueza en la creación de mundos oníricos seres, bordes, atmósferas, sombras, invocaciones y conjuros en la tonalidad dominante de la pasión y con la palabra como búsqueda de un código secreto.

Se ha especializado en la poesía creacionista y en el cuento fantástico. Escritora chilena de nacimiento ha viajado intensamente y vivido en España, Argelia y México. Actualmente reside en Santiago de Chile y se desempeña como evaluadora de proyectos literarios del Fondo del Libro del Ministerio de las Culturas, las Artes y el Patrimonio de Chile y Jurado del Concurso literario de la Municipalidad de Las Condes. Es miembro de la Sociedad de Escritores de Chile, del PEN Chile y PEN México, de la Sociedad General de Escritores de México, del Grupo Fuego de la Poesía, de Católicos en el Arte, de La Red Mundial de Escritores en Español REMES con sede en España, parte del Consejo Editorial de la revista cultural Palabras Diversas y colaboradora habitante del sitio cultural SitioCero.cl y Escritores.cl.

 

Compartir

6 Comentarios sobre “REVISTA CULTURAL RUMANA Número 85. Mes Octubre de 2021

Deja una respuesta

Tu dirección de correo electrónico no será publicada. Los campos obligatorios están marcados con *