Perfil cultural
Mónica Gómez, poeta, narradora y agente cultural,
hizo estudios de periodismo en la Universidad de
Chile, comenzó en la literatura en el Taller del
escritor argentino Humberto Costantini, participó
del curso de cuento fantástico de Oscar Hahn y
realizó su Diplomado en la Escuela de Escritores de
la Sociedad de Escritores de México. Escritora
chilena de nacimiento ha viajado intensamente y
vivido en España, Argelia y México. Actualmente
vive en Santiago de Chile y se desempeña como
evaluadora de proyectos literarios del Fondo del
Libro del Ministerio de las Culturas, las Artes y el
Patrimonio de Chile y Jurado de Concursos
Literarios. Es miembro de la Sociedad de Escritores
de Chile, del PEN CLUB INTERNACIONAL
(Sedes Chile y México), de la Sociedad General de
Escritores de México, del Grupo Fuego de la
Poesía, de Católicos en el Arte, de La Red Mundial
de Escritores en Español REMES con sede en
España, parte del Consejo Editorial de la revista
cultural Palabras Diversas y colaboradora habitante
del sitio cultural www.SitioCero.cl,
www.Escritores.cl y Horizonte Literario
Contemporáneo.
Profil cultural
Mónica Gómez, poetă, povestitoare și agent cultural, a studiat jurnalism la Universitatea din Chile, a debutat în literatură în cadrul Atelierului scriitorului argentinian Humberto Costantini, a participat la cursul de povestire fantastică a lui Oscar Hahn și a absolvit Școala de Scriitori ai Societății de Scriitori din Mexic. Scriitoare chiliană prin naștere, a călătorit intens și a locuit în Spania, Algeria și Mexic. În prezent locuiește în Santiago de Chile și lucrează ca evaluator de proiecte literare aparținând Fondului de Carte al Ministerului Culturii, Artelor și Patrimoniului din Chile și Juriului de Concursuri Literare. Este membră a Societății de Scriitori din Chile, a PEN CLUB INTERNACIONAL (Cu sedii în Chile și Mexic), a Societății Generale de Scriitori din Mexic, a Grupului Fuego de la Poesía, a Catolicilor în Artă, a Rețelei Mondiale de Scriitori în Spaniolă REMES cu sediul în Spania, face parte din Consiliul Editorial al revistei culturale Palabras Diversas și este colaboratoare a site-ului cultural www.SitioCero.cl, www.Escritores.cl și a revistei Orizont Literar Contemporan.
EXTRAÑO AMOR
POR UN NEGRO FRANCÉS
PRIMERA PARTE
Ni siquiera la infusión de gálbula para anular el
veneno lograba matar el amor de la escritora por el
negro francés.
Lo había intentado todo.
Humillar su belleza comparándola con la imagen de
una máscara de oro.
Deshacer el hechizo de su eterna presencia aún en
los momentos de ausencia, pronunciando la palabra
mágica Kaulakau, llave universal de las puertas del
cielo.
Hasta, repetir en sentido inverso tres veces su
nombre, para hacerlo desaparecer de todo lugar en
la tierra, el alma y el pensamiento.
Pero nada.
Se habían conocido en la casa de antigüedades de
Leopoldo Vial Jones, en el tercer remate de la
temporada de invierno.
(Premiêre partiè et contre partiè perfecto – pensó la
mujer – admirando el hermoso cuerpo negro en el
cual el blanco semejaba una armonía similar y
contrastante).
(Él en cambio no la vio, con dificultad la logró
confundir con una clepsidra, escasísimo reloj de
agua, antiguo, transparente y puro, que podría
reflejarle su imagen).
SEGUNDA PARTE
El segundo encuentro había sido en el mismo lugar.
Aunque esta vez a solas.
Sin público que entorpeciera las miradas, la
escritora impúdica lo miró fijamente, ofreciéndole
todo, absolutamente todo, lo que quisiera, cualquier
cosa.
Él, feral, le pidió su imaginación.
La mujer se retiró del lugar pensativa, su
imaginación era lo único que realmente poseía, su
más preciado tesoro.
La escritora se sintió perdida, tanto, que llegó a
pensar que el error había sido al parecer, la
obnubilación de pensamiento que tuvo al
enamorarse cuando lo conoció, sin entender que era
un imposible, un absurdo en su esencia misma, no
un amor sino una idea del amor propia de una
imaginación idealista (la influencia de Kandinsky y
el alma de todas las cosas sería siempre su
perdición) ahora ante esta solicitud –pensó- debía
tener más cuidado.
A él en cambio, sólo el hecho de haberla hecho
dudar lo dejó satisfecho.
La crueldad era algo que le producía hondo placer,
su larga vida se debía a este implacable ejercicio y
la muerte prematura de jóvenes enebros.
A los nueve días la escritora regresó.
Él impasible…esperaba.
La mujer traía una propuesta, la había pensado muy
cuidadosamente, sabía no podía cometer errores.
Le ofrecía la inmortalidad, ejercer su reconocido
arte e inmortalizarlo en una historia que lo reflejara
con iridiscencia de nácar, opacidad veteada de
carey y majestuosidad de bronce.
Indudablemente la propuesta era interesante y
habría sido la adecuada si él no hubiese sido
legítimo.
Ella no sabía (jamás podría haber imaginado
encontrar un verdadero tan lejos de su lugar de
origen) la inmortalidad era algo que él tenía por
derecho propio desde hacía años, muchos años.
TERCERA PARTE
Él se sintió ganador desde un principio. No podía
ser de otra manera, tenía a su favor una gran
experiencia de vida, enormemente mayor que la de
ella.
Con el propósito de provocar aún más la pasión de
la escritora, decidió por unas horas, únicamente
unas horas –la idea que fuera definitivo lo sacaba
de quicio- abandonar su egoísmo de artista, de obra
de arte viviente y convertirse en ser humano.
La noche, la verdadera noche solamente tenía unas
cuantas horas, entre la medianoche y las tres de la
madrugada, tiempo suficiente para visitarla.
El espacio del sueño, segunda oscuridad, sería el
lugar donde podría actuar.
51
Así, y sin dificultad entró lentamente al sueño de la
mujer qué en ese momento, como desde hacía
nueve noches, soñaba con él.
No lo sorprendió verla desnuda, le pareció que
siempre la había visto así.
Ella se movió inquieta al sentirlo en este sueño más
cerca de lo acostumbrado y palpar una textura
diferente, menos fría y más suave al tacto.
Lo recorrió subiendo sus manos hasta encontrarse
con una boca que la desconcertó y que acarició
primero con sus dedos y luego con la lengua,
sintiendo un vértigo que la arrastró hacia un lugar
donde únicamente era una hembra sin otro deseo
que ese hombre oscuro que entraba en sus sueños.
Él, sabedor de sus deseos más íntimos, de sus
sueños, la acarició sabiamente, lamiendo sus
pezones.
Rendida, Loreto lo reconoció en el dulce aroma de
enebro que había sentido cuando lo sintió por
primera vez y que entró por su garganta
invadiéndola.
Toda ella era ya una parte de él.
Él tomó lo que por derecho le pertenecía, ella lo
cobijó entre sus piernas, entregándose.
Se amaron.
El secreto los unió.
CUARTA PARTE
“Efectivamente es un auténtico Boulle, llamado así
por ser obra del reconocido ebanista francés
Charles André Boulle, pintor, grabador y
arquitecto, el más importante artista de su época
quien vivió entre 1642 y 1732 y trabajó el bronce,
carey y nácar sobre los paneles taraceados de sus
muebles negros de madera de enebro
enriqueciéndolos así fastuosamente y
convirtiéndolos en auténticas obras de arte” –dijo el
anticuario a la escritora Loreto Lo.
“Pero yo como amigo –aconsejó en voz baja- no te
recomiendo comprarlo, se dicen muchas cosas
sobre Boulle y su obra”
“Una… que fue tal la pasión con la que este
ebanista elaboró cada una de sus piezas, que –
cuentan- todas tienen ese aliento vital que lo
poseyó y que las hace casi humanas”.
“Existen algunas piezas impecables, cuyo lacado
alcanza una perfección casi metálica, este negro
que te tiene seducida, por ejemplo” –concluyó el
hombre.
EPÍLOGO
“Ha sido un largo, laborioso y difícil camino” –dijo
Loreto Lo al periodista que la entrevistaba por el
éxito de su reciente novela “Extraño amor por un
negro francés” –mientras acariciaba sobre su
hombro izquierdo el bellísimo
tatuaje con reflejos de iridiscencia de nácar,
opacidad veteada de carey y majestuosidad de
bronce, regalo de un hombre oscuro que la visitó
una noche en sus sueños con la intención de
arrebatarle su mundo, el mundo de la imaginación,
y que había perdido en este encuentro
cuidadosamente urdido por ella, escritora onírica de
principios de milenio quien sacrificaba todo por la
creación.
Todo.
Incluso…
su más hermosa historia de amor.
Stranie iubire
pentru un negru francez
PRIMA PARTE
Nici măcar infuzia de ienupăr pentru a
neutraliza veninul nu reușea să ucidă iubirea
scriitoarei pentru negrul francez.
Încercase totul.
Îi umilise frumusețea comparând-o cu imaginea
unei măști de aur.
Desfăcuse vraja eternei sale prezențe chiar și în
momentele de absență, pronunțând cuvântul magic
Kaulakau, cheia universală a porților cerului.
Repetase chiar și numele lui în sens invers de
trei ori, ca să-l facă să dispară din orice loc de pe
pământ, suflet și gând.
Dar nimic.
Se cunoscuseră în casa de antichități a lui
Leopoldo Vial Jones, la a treia licitație din perioada
iernii.
(Premiêre partiè et contre partiè perfectă – se
gândi femeia – admirând frumosul corp negru peste
52
care albul contura o armonie similară și
contrastantă).
(În schimb, el nu o văzuse, cu greu reușise s-o
confunde cu o clepsidră, rarisim ceas de apă, vechi,
transparent și pur, care i-ar putea reflecta
imaginea).
A DOUA PARTE
A doua întâlnire se petrecuse în același loc.
Deși de această dată între patru ochi.
Fără public care să stânjenească privirile,
scriitoarea impudică l-a privit fix, oferindu-i totul,
absolut tot ce și-ar fi dorit, orice lucru.
El, nemilos, i-a cerut imaginația.
Femeia s-a retras gânditoare, imaginația era
singurul lucru pe care îl poseda cu adevărat,
comoara ei cea mai de preț.
Scriitoarea se simți pierdută, într-atât, încât
ajunse să creadă că greșeala fusese, din câte se
părea, umbrirea minții de care avusese parte
îndrăgostindu-se când l-a cunoscut, fără să
înțeleagă că era o iubire imposibilă, un absurd prin
însăși esența sa, nu o iubire, ci o idee de iubire,
specifică unei imaginații idealiste (influența lui
Kandinsky și sufletul tuturor lucrurilor avea să fie
mereu pierzania sa) acum în fața acestei cereri – se
gândi – trebuia să aibă mai multă grijă.
El, în schimb, a rămas mulțumit cu simplul fapt
că o făcuse să ezite.
Cruzimea era ceva ce-i provoca o plăcere
profundă, viața lui îndelungată se datora acestui
exercițiu implacabil și morții premature a tinerilor
ienuperi.
După nouă zile, scriitoarea s-a întors.
El, impasibil… aștepta.
Femeia venea cu o propunere, se gândise cu
mare atenție, știa că nu putea să facă nicio greșeală.
Îi oferea nemurirea, să-și practice recunoscuta
artă și s-o imortalizeze într-o poveste care s-o
reflecte cu iridiscență de sidef, opacitate cu nervuri
de baga și maiestuozitate de bronz.
Fără îndoială că propunerea era interesantă și ar
fi fost cea potrivită dacă el nu ar fi fost legitim.
Ea nu știa (niciodată nu și-ar fi putut închipui că
va găsi ceva autentic atât de departe de locul lui de
origine) că nemurirea era ceva ce el deținea cu justă
dreptate de mulți ani.
A TREIA PARTE
El s-a simțit câștigător de la început. Nu avea
cum să fie altfel, din moment ce avea în favoarea
lui multă experiență de viață, cu mult mai multă
decât ea.
Cu scopul de a provoca și mai mult pasiunea
scriitoarei, a hotărât pentru câteva ore, doar pentru
câteva ore – ideea de a fi ceva definitiv îl scotea din
minți – să-și abandoneze egoismul de artist, de
operă de artă vie și să devină o ființă umană.
Noaptea, adevărata noapte avea numai câteva
ore, între miezul nopții și ora trei dimineața, timp
suficient ca s-o viziteze.
Spațiul somnului, al doilea întuneric, ar fi fost
locul unde putea să acționeze.
Astfel și fără nicio dificultate, a intrat încet în
visul femeii care în acel moment, la fel ca în urmă
cu nouă nopți, îl visa pe el.
Nu l-a surprins să o vadă dezgolită, i s-a părut că
întotdeauna o văzuse astfel.
Ea s-a mișcat neliniștită, simțindu-l în acest vis
mai aproape decât de obicei și palpând o textură
diferită, mai puțin rece și mai delicată la atingere.
L-a străbătut urcându-și mâinile până ce a dat
peste o gură care a tulburat-o și pe care a mângâiato mai întâi cu degetele, apoi cu limba, simțind o
amețeală care târât-o spre un loc în care era doar o
femeie fără nicio altă dorință decât acel bărbat
întunecat care pătrundea în visele ei.
El, cunoscător al dorințelor ei cele mai intime, al
viselor ei, a mângâiat-o cu chibzuială, lingându-i
mameloanele.
Cucerită, Loreto l-a recunoscut în aroma cea
dulce a ienupărului, pe care o simțise din prima
clipă și care-i pătrunsese prin gât, năpădind-o.
În întregime, ea făcea deja parte din el.
El a luat ceea ce-i aparținea de drept, ea l-a
adăpostit între picioarele ei, dăruindu-se.
S-au iubit.
Secretul i-a unit.
A PATRA PARTE
„Într-adevăr e un autentic Boulle, numit astfel
deoarece a fost opera celebrului tâmplar francez
Charles André Boulle, pictor, gravor și arhitect, cel
mai important artist al epocii sale, care a trăit între
1642 și 1732 și a lucrat în bronz, baga și sidef, pe
tăbliile incrustate ale pieselor de mobilier negre,
din lemn de ienupăr, îmbogățindu-le astfel cu fast și
transformându-le în adevărate opere de artă” – îi
spuse anticarul scriitoarei Loreto Lo.
„Dar eu, ca prieten – o sfătui în șoaptă – nu îți
recomand să-l cumperi, se zvonesc multe despre
Boulle și opera sa”
„Una dintre ele… că pasiunea cu care acest
tâmplar a meșteșugit fiecare dintre piesele sale era
atât de mare, încât – se spune – toate păstrează acel
53
suflu vital pe care l-a deținut și care le face aproape
omenești”.
„Există unele piese impecabile, a căror lăcuire
atinge o perfecțiune aproape metalică, acea
culoarea neagră care te-a sedus, de pildă” – încheie
bărbatul.
EPILOG
„A fost un drum lung, istovitor și dificil” – îi
spuse Loreto Lo jurnalistului care o intervieva cu
ocazia succesului romanului ei cel mai recent
„Stranie iubire pentru un negru francez” – în timp
ce mângâia pe umărul ei stâng minunatul tatuaj cu
reflexii de iridiscență de sidef, opacitate cu nervuri
de baga și maiestuozitate de bronz, cadoul unui
bărbat întunecat care o vizitase într-o noapte în
visele ei, cu intenția de a-i răpi lumea, lumea
imaginației, și pe care o pierduse în acea întâlnire
atent înscenată de ea, scriitoare onirică la început
de mileniu, care sacrifica totul pentru creație.
Totul.
Inclusiv… cea mai frumoasă poveste de iubire a
ei.